Parisul meu. Arc peste timp. Întâlnirea Internațională Taize a Tinerilor la Paris

 

“Pot deschide laptop-ul câteva minute? Îmi datorez câteva explicații la urarea de <<Somn ușor! Sfooor!>> pe care i-am spus-o lui Răzvan pe la ora 22:00, atunci când cetățenii (așa cum îi numea Raluca Ruxandra pe vecinii noștri în ale căror case nu pâlpâiau nici beculețele de la routere, nici măcar lămpi de veghe sau televizoare) se duc în lumea viselor cu speranța unui mâine mai calm, mai puternic și mai așezat, care să șteargă cu buretele și câteva picături de Fairy un azi prea ondulat, prea plin ca un lapte dat în fiert (ador pojghița aceea la fel de mult ca pe grișul prins de oală pe care îl râcâiam cu lingura).

Dar și conservele de la comunitatea Taize erau delicioase. Am avut șansa, prin gratitudinea Sorei Maria și a Sorei Maria, să ajung la două Întâlniri de Iarnă ale Comunității Taize. Prima, la Budapesta, când încă eram licean, unde am învățat încă din tren că o gaură de cercel în ureche se acoperă mai ușor și doare mai puțin decât se dă (Codruța, dacă mai ții minte episodul ăla, să știi că nu am mai repetat experiența), să citesc o hartă și mi-a fost clar că nu o să-mi crească niciodată o barbă uniformă. Realizez că de  îndemnul “Dăruind vei dobândi” m-am împiedicat de multe ori de atunci. Așa că Budapesta încă îmi datorează 25 de bucks!

Acum am 41 de ani și nu știu cum să fac pace cu mine după ce ieri am fugit la Paris. Am luat un comprimat de antihistaminic și vâââr! Am luat avionul fără să spun nimănui, am aterizat și am bâjbâit zeci de minute căutând în stația de autobuze indicativul 43. Cu hârtiuța în mână mă uitam la mașinile care circulau în toate direcțiile. Un el, o ea și un copil au oprit mașina și m-au dus până la adresa de pe hârtiuță. Am oprit pe la jumătatea drumului și am dansat. O dată sosiți, am tras cu ochii la dulciurile colorate arăbești de îmi ploua în gură. Pisica cu care mă împrietenisem la timp trecut mă recunoscuse și se făcuse turban în părul meu. Plângând de fericire, am făcut un video-call cu cei apropiați sufletului meu (da, am un suflet și eu).

Plânsul fără lacrimi e deficiența mea în vise.

Imediat a sunat pe bune telefonul și m-am trezit din somn.

Realitatea e că îmi lipsește Parisul meu din cea de-a doua Întâlnire de Iarnă la care am participat ca voluntar al Tinerilor apropiați de Comunitatea Taize.

Răzvan, m-ai ajutat să adaug un an la vârsta la care am vizitat Capitala Franței. Până în seara asta am crezut că autocarul a parcat în Paris la 08:30 în dimineața în care am împlinit 18 ani. Tehnic, nu ne ieșea. Pentru că deja eram în primul an la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării.

Mă îndrăgostisem de Jo, colegă cu mine. Ea mi-a și adus în dimineața plecării un pachet cu bunătăți făcute în casă de Mama Stela pentru drum.

Parisul, prin ochii mei de 19 ani, este încă viu și imens. Am mers zeci de kilometri pe jos de unul singur (cum am făcut-o și cu Luci, adulți fiind).

Au rămas de atunci ochii luminoși ai unei foste colege de liceu lângă care am stat în autocar și îmi oferea să ascult muzică, atracțiile turistice la care am fost de unul singur (chiar și mă mândream că am  fugit prin Louvre ca să și văd obiectivele, dar și să ajung la timp la poarta pe care o păzeam la eveniment, Revelionul pe care l-am petrecut într-o biserică din orășelul unde locuiau gazdele mele, melodiile lui Sade, curajul de a fi străin într-o metropolă și bucuria de a fi conectat cu Divinitatea.

Poate că și acest lucru m-a făcut atunci să-mi promit că la 33 de ani mă voi muta la Paris, pe o barcă pe Sena. Libertate absolută. A trecut vârsta de 33, a urmat 34... și, ca atunci când pui la mașina de spălat rufe un ciclu cu 1.200 de rotații pe minut, am ajuns în acest punct în care îmi doresc foarte tare să aniversez 42 de ani la Paris. De unde ideea asta? Din click în click am aflat că în acest an Întâlnirea de Iarnă Taize are loc din nou la Acolo!

Sunt curios dacă pot face pace cu mine, cel de la 19 ani, când trebuia să mă ocup de tot, zi de zi, și dacă mă pot împrieteni cu el.

So, dacă aveți idee cum ne putem înscrie, help a friend in need. Suntem cel puțin două persoane doritoare.

Bonne nuit! – Noapte bună!

P.S.: Nu am poze de atunci, dar uitați una care exprimă ceea ce simt.

Editor on-line și foto: Mihai Știrbu, Jurnalism cu S.