De la Raluca V. (cum se semna) nu am mai primit nici o scrisoare de 20 de ani

 

De la Raluca V., amica mea din liceu, nu am mai primit nici o scrisoare în gardul casei de la ultima noastră întâlnire. Cred că de-abia se născuse Maria, iar ea mă invitase la o plimbare prin Politehnică să îmi povestească despre prietenul ei de la acea vreme pe nume Alex.

Cristina A. o știa și ea. Poate și-o mai amintește și Flori din tabără. Familiile noastre ne cuplau involuntar datorită foilor scrise cu pixul pe care le îndoiam zilnic în plic la fosta Poștă din Pajura colț cu Bucureștii Noi.

Sunt încă vii invitațiile Ralucăi la Unirii, la Sheriff's, să mâncăm câte o înghețată cu mult topping de ciocolată, și drumul înapoi spre casă, cu autobuzul 300 pe care îl luam de la Galeriile Orizont.

Raluca a fost fata care m-a ajutat să ies din carapace, să nu mai fiu atât de timid și să aflu cum e să socializezi.

Nu știu ce a văzut în mine atunci când m-a cunoscut. Eu nu am apucat s-o întreb și nici să-i mulțumesc că și datorită ei am început să scriu.

Tata mi-a păstrat scrisorile ei și mi le-a dat când m-am mutat din nou la chitileni. Mi-a fost frică să le răsfoiesc cu gândul la acel timp, la acea perioadă. Nu pot privi fără emoții spre acei ani.
Ciuda e și mai mare că am pierdut-o după ce, cu emoții galactice, i-am povestit în toamna Mariei, acolo în parcul Politehnicii, că și eu iubeam tare pe cineva.

De la Raluca V. (cum se semna) nu am mai primit nici o scrisoare de 20 de ani. Sper că are o familie frumoasă și că încă mai ascultă și dansează pe melodiile Nataliei Oreiro. Și că poate eclipsa de lună de ieri i-a amintit că de eclipsa de soare m-a sunat.

Nu mai am nici un e-mail, nici un număr de telefon și nici o adresă.

Dacă ne-am întâlni pe stradă și ne-am recunoaște, cred că aș invita-o la o înghețată la Friddi și i-aș mulțumi pentru că mi-a îndulcit adolescența singuratică.

Text de Mihai Știrbu, Jurnalism cu S.